Sursa
Nu am vrut sa vad filmul asta. Am auzit ca este dur, deprimant, o colega de serviciu mi-a spus ca este "kaum ertragbar". Prefer sa inchid ochii si sa nu vad, in general.
Si intr-o zi m-a lovit, brusc. Daca nu ar fi fost '89 ar fi putut fi povestea mea, sau a ta. We are the lucky ones. Multi din generatia noastra au avut un potential frate sau o potentiala sora care au sfarsit pe podeaua unei bai, inainte sa apuce sa traiasca. Ne gandim ca subiectul filmului nu are treaba cu noi, dar are, mai mult decat ne dam seama.
Filmul e in Londra deja de vreo luna, timp in care am citit in ziarele de aici numai reviews excelente, in care filmul e constant in top 5. Saptamana trecuta era in 15 cinematografe. Un film romanesc. L-am vazut la un cinematograf din centru, intr-o sala plina, in care nu am auzit pe nimeni vorbind romaneste. Inca ma uimeste succesul filmului, nu pentru ca nu mi se pare suficient de bun, e un film extraordinar, ci pentru ca nu as fi crezut ca povestile noastre sunt interesante pentru... restul lumii. Am aflat abia azi ca Anamaria Marinca traieste la Londra si ca a fost prezenta la catva proiectii pentru Q&A, imi pare atat de rau ca am ratat total.
Mi-a parut rau ca stiam deja atat de mult despre film, ca stiam deja toate amanuntele povestii. Insa cu toate astea m-a surprins atat de mult. Momente care m-ar fi scos din sarite in orice alt film - tacerea lunga, lunga dintre Otilia si Gabita, gesturile pregatitoare ale domnului Bebe, scena petrecerii, lucruri pe care nu le-as fi observat - delicatetea cu care Otilia infasoara prosopul. Speaking of domnul Bebe, il recunosti cu siguranta, toti cunoastem un domn Bebe.
La sfarsitul filmului mi-am dat seama ca respiram foarte foarte repede, cu pumnii la gura, si ca imi batea inima de parca tocmai alergasem eu printre blocuri noaptea. Cred ca ar fi putut sa ia foc cinematograful in jurul meu si nu mi-as fi dat seama.
Am fost sigura ca o sa plang (sunt o mare plangacioasa) dar este atat de dureros incat e beyond tears. E mai degraba un film de dinti inclestati si unghii infipte in palme decat de lacrimi.
Ce nu-mi place sa scriu cateodata.
Trebuie sa-l vezi.
2 comments:
l-am vazut la paris cu o colega artista coreeana.pe mine m-au rascolit aducerile aminte de pe vremea cand eram la camin la arte pe strada Occidentului (acolo s-au facut filmarile, fara sa fie nevoie sa schimbe prea mult decorul pt a realiza atmosfera vruta). la sfarsit ea m-a intrebat : "ce e asa socant,sunt scene din astea cu avortoni gramada in filmele koreene, eu nici n-am reusit sa urmaresc actiunea, ca ma gandeam la ale mele."
stai si explica-i!mi-a trebuit ceva timp sa-mi revin cu o bere dupa film si sa-mi confirm in primul rand mie ca am trait momente din astea si chiar mai grele dar nu le-am gasit asa exotice!
l-am vazut dar nu in intregime....doar pana se duce sa arunce copilul..
Post a Comment